Doctorul. Migrena.Toporul. 
În urmă cu ceva timp am avut într-una din gărzi o migrenă cum mi se întâmplă destul de des de la o vreme. Şi mă refer la una adevărată, cu clăbuci să îi spun aşa, nu suportam nici cel mai mic zgomot, lumina era duşmanul meu declarat şi cea mai mică mişcare îmi înfigea zeci de pumnale în creieraş. Nu ştiu dacă aţi trăit starea asta, dar nu vă recomand s-o experimentaţi nici măcar dacă v-am trezit curiozitatea vis-a-vis de.
Ce puteam face? Evident că nu mare lucru, încercam să salvez alţi cetăţeni. Pe la 3 dinspre ziuă mă cheamă asistenta să văd de urgenţă un pacient care ţinea morţiş să joace bambilici cu Sf. Petru la ora aia atât de mică. A propos de Nea Petrică, am un coleg pe ATI care, de când şi-a lăsat barbă, poartă un ecuson pe care scrie cu cerneală roşie: "Ai noroc! NU sunt Sf. Petru!". O astfel de precizare, în linia lui de activitate, mi se pare cât se poate de firească.
Eu am o relaţie excelentă cu Bătrânu'. Adică nu prea l-am deranjat la viaţa mea şi nici n-aveam chef să îi disturb somnul de frumuseţe trimiţându-i un enoriaş la ora aia. So, în ciuda junghiurilor, cu ajutorul asistentei şi a încă unui coleg l-am întors pe respectivul din drumul spre luminiţă redându-l societăţii. După care, bâţâind din toate mădularele şi cu lacrimi sincere, de durere, în ochi, m-am retras să scriu în foaia de observaţie ingredientele formulei magice prin care reuşisem minunea reînvierii– nu pentru a servi altor doctori drept pildă peste veacuri ci pentru a mă disculpa în faţa familiei dacă ar fi dorit, din pură simpatie, să-mi intenteze proces că nu l-am lăsat pe om să moară. Asistenta, femeie cu experienţă, cadru de nădejde, şi-a dat seama că nu-s tocmai în formă maximă. Noaptea în gardă convenienţele nu-şi au locul, discuţiile abordând un ton sportiv, plin de vigoare tinerească:
-Ce-i, bre dom’ doctor, cu mata? Că arăţi ca dracu’!
-Mă doare capul de înebunesc! Dă-mi ceva, orice, că îmi vine să urlu! Să urlu în tăcere pentru că nu suport nici măcar şoapta.
-Da’ ce-ai luat până acum?
-De la pacienţi? Nimic. A, mi-a dat unul o portocală acum vreo două ore, dar i-a trecut efectul. Altfel am luat un algocalmin, câteva aspirine şi două pastile găsite prn geantă şi care nu aveau ambalaj, dar dacă tot le-am găsit mi-a fost milă se le arunc. N-ai vrea mata să-mi frigi o perfuzie mică cu cutare şi cutare?
-Te-ai dilit, bre! Cutare nu mai avem şi celălalt cutare s-a terminat azi pe la prânz. Ai incercat cu topor?
-Du-te, mă, de-aici că n-am chef de miştouri!
-Nu-i nici un mişto! Ai încercat cu topor? Pus sub pernă?
-Lasă, bre, magia neagră şi fă rost de ce ţi-am zis!Sună pe alte secţii că or fi mai pricopsite decât a noastră. Hai, un pic de mobilizare că nenea doctoru’e în suferinţă.
Bombănind şi bodogănindu-mă îmi administrează tratamentul pe care îl cerusem. Apoi am rugat-o ca juma de oră, dacă nu e o urgenţă majoră să mă lase să stau cu ochii închişi. M-a lăsat. Începusem să mă simt binişor şi eram chiar mândru că-mi administrasem un tratament eficient.
Dupa fix 10 minute a sunat telefonul prin care se anunţă urgenţele. Stricând într-o clipă ce reuşisem să repar cu mare greutate.
-Da! am urlat efectiv.
-Şefu’!Vin până la mata să îţi aduc un ciocan de şnitele că d-ăsta am găsit la bucătarie. Zic că merită să încerci!
Nu are sens să vă mai spun răspunsul meu. Dar o perioadă destul de îndelungată n-am mai facut de gardă împreună. La cererea ei.